Muta

    Muta-mă din locul în care ştiu sa trăiesc si mă voi adapta. Muta-mi obiceiurile zilnice si-mi voi face altele. Muta-mă din mintea mea si ai sa mă pierzi irecuperabil...Crezi ca mă cunoşti? Ce glumă proastă! Cum poţi sa crezi ca mă cunoşti, cînd nici măcar eu nu mă cunosc? Ceea ce crezi tu ca "şti" ,ceea ce numeşti "cunoaştere" eu numesc o palidă aparenta. Ce sunt eu? Cine sunt eu? N-ai sa şti niciodată. N-am sa te las sa mă cunoşti, nu vreau sa mă cunoşti. Nu sunt nimic din ceea ce speri sa fiu, sunt ceea ce sunt nevoit sa fiu. Asa-mi place sa mă caracterizez.
    Muta-mi calităţile în lista defectelor si o sa fii destul de aproape de un început. Încearcă sa mă priveşti cînd plîng si întreabă-mă "De ce o fac?", apoi uita-te atent la grimasele feţei mele si ai sa înţelegi ca mint. Nu te gîndi prea mult, e clar ca vreau sa te induc în eroare. E clar ca plîng doar de amorul artei, căci de altfel eu nu plîng. Eu nu simt durere, eu simt doar dezamăgire...
    Vrei sa-ti vorbesc despre dezamăgire? Este acel lucru care mă face sa mă uit cu scîrbă la tine. Ti-am dat încrederea mea si ti-am pus sufletul în palme, iar tu...? Iar tu ce ai făcut cu el? L-ai scăpat pe jos si s-a spart în sute de bucăţi. Pune-mi sufletul la loc, te rog! Poţi sa faci asta? Mai e la fel? Categoric nu...am avut încredere în tine ca o sa te comporti frumos cu el si uite unde am ajuns. Eu dezamagit de tine, tu supărată ca eu sunt dezamagit. A cui e vina? Îţi spun eu a cui, este vina pelicanului de la geamul tău, el mereu e vinovat pentru greşelile tale. Eu n-am un pelican si deci automat sunt o suma de greşeli. Sa-mi fie iertata lehamitea, dar mi se pare comic. Eu un ghinionist pur-sînge, un handicapat emoţional ce-si permite sa greşească...si tu ai un pelican. Manca-l-ar boala!
    Îmi aprind o tigara, am pofta sa scriu. Aici mă cunoşti, şti ca-mi place sa pun gînduri pe foaie. Dar azi e puţin diferit, parcă nu sunt gandurile mele, oare asa mult a trecut de cînd n-am mai scris? M-am schimbat atît de mult încît azi nici măcar atunci cînd scriu nu mă mai recunosc? Sunt si eu derutat de ceea ce am devenit. M-am pierdut? Sau am rămas puţin în umbră trecîndu-mă pe pilot automat? Am uitat sa si răspund, mă comport ca un autist, snguraticul a ieşit iar la iveala. Îl cunoşti? Îţi mai aminteşti de el? Îl facusei cîndva sa plece. Mă făceai cîndva sa mă simt în largul meu lînga tine... Ce s-a întîmplat? Ce s-a schimbat?
    As vrea sa nu răspund, as vrea defapt sa uit ca am pus aceste întrebări. Ti-am lăsat o portita prin care ti-ai putea da seama ca-mi pasa, astfel ai ajunge cu un pas mai aproape de a mă înţelege, crescîndu-ti încrederea ca vei ajunge sa mă cunoşti. N-am sa te las sa o faci, nu-ti mai permit o asa apropiere de mine...dar zambetul ala cald...
     Zambetul cald este ceea ce iubesc la tine, nu-i pot rezista. Zambesti de parcă cineva te-a trimis sa mă faci sa cred ca totul o sa fie bine. Dar cine te mai crede pe tine? Si totusi zambetul...parcă sunt hipnotizat...parcă uit de orice bariera dintre noi. Parca...si iar zambetul...