Imi e greu sa-mi aleg cuvintele...poate pentru ca sunt obosit, sau pentru ca subiectul despre care am ales sa scriu in seara asta atinge o coarda sensibila.
De cateva zile, imi tot vine in minte o intrebare: "Oare sunt cu adevarat patriot?"
Oare stiu sa vad si partea frumoasa a acestei tari? Dincolo de patura de negru cu care este acoperita zi de zi la televizor?
Aseara am gasit un raspuns. "Da, pot!" . Poate te intrebi cum am reusit. M-am uitat la un meci de fotbal. Mdea, sportul ala pacatos care te duce de la agonie la extaz de la o clipa la alta. In fine...cred ca a fost un moment unic in viata mea. Stateam in fata televizorului si il ascultam pe Marcel Pavel cum fredona imnul. La auzul corului celor 55. 000 de oameni de pe stadion, am tresarit si eu. M-am ridicat in picioare, si am inceput sa cant imnul...in fata televizorului. Oare, am probleme psihice? Sunt putin retardatel? Mnu cred. Pur si simplu m-am simtit ca in clasa I cand ne punea invatatoarea sa cantam imnul. Atunci eram cu adevarat mandru, eram singurul ce avea mana dreapta la piept. Caci asa vazusem la marii patrioti...si defapt simteam cu adevarat mandria de a fi roman.
O emotie intensa m-a complesit cand am auzit publicul strigand "Romania, Romania!!". De mult timp n-am mai simtit asa ceva. Toate indoielile pe care le aveam, legate de "patriotismul" din mine au disparut. El exista dar e ascuns de ura, ciuda, dor si dorinta de mai bine.
Toti fratii mei plecati afara, cand se intorc imi spun "Nicaieri nu e ca la acasa...".
Eram tentat sa cred ca ei mint. Gandindu-ma la parintii lor si la ei mei. Ce aici sunt mintiti de un stat ce noi nu il dorim. Un stat care nu ne reprezinta. Ca ei au mers acolo sa mnceasca, pentru ca nu-si doresc ca ei si familile lor sa nu moara de foame, si sa fie batjocoriti...ehh, unii inca rezista.
De la un timp am inceput sa vad ca si aici in ROMANIA se pot face bani. Numai ca trebuie ori sa ai un sistem de valori atat de ridicat incat sa nu-ti permita sa nu muncesti extraordinar de mult ori sa fi un "baiat destept" care sa invarta fel de fel de chestii. Ce sa zic...am inceput sa cred ca Dumnezeu e "baiat de cartier" caci numai el ii aude pe baietii din cartierul meu, ce se ascund cate 3-4 intr-un apartament sau pe la colturi de bloc unde isi vand treburile. Doar alarmele si girofarurile ii mai fac sa se sperie...in rest nimic.
Ce sa zic...la un moment dat ajungi sa afli niste lucruri urate despre niste oameni pe care ii cunosti, poate ca la un momentdat umblai cu ei. Oameni cu care imparteai ultima tigara...
Asta mi se intampla si mie. Vad baieti care umbla cu 3-4 cutite la ei, crezand ca ii urmareste cineva. Sau care au ajuns sa se arunce de la balcon. De ce? Din cauza halucinatilor provocate de cacaturile alea de "ierburi de la magazin". Nu pot sa nu arunc un gand spre cer, sau niste vin pe jos...pentru cei ce odata erau in jurul meu zi de zi...si acum sunt sus... Oameni care poate m-au "educat" sa zic asa.
As fi ipocrit sa spun ca nu ii multumesc celui de sus ca nu m-a lasat sa ajung asa. Ca mi-a dat acea sclipire de a ma departa de ei. Poate ca Dumnezeu chiar e "baiat de cartier" si aseaza lucrurile pentru toti...
Cam toate astea se intampla in Romania...si totusi eu pot spune ca ma simt mandru. Desii prostia, minciuna, hotia, nepasarea unor oameni cu costum la dunga, camasa si cravata, au facut ca tara sa se degradeze...si indirect mi-au alungat cea mai draga fiinta. Au alungat-o intr-un loc linistit la multi kilometri distanta de mine. Dar ce sa zic, poate ca toate lucrurile astea ma motiveaza sa scriu din ce in ce mai mult si poate ca si mai bine.
Am o noua lozinca in cap "Atunci cand scri...scrie ca sa trezesti o tara intreaga." . Acum nu pot fac asta. Dar am speranta ca totusi din betia mea de sentimente va iesi ceva bun.
Inchei aici. Cred ca e destul pentru seara asta. Am o lacrima pe obraz, un gol in stomac, o durere in suflet si o fraza pe buze..."Sunt roman, dar sunt mandu si fericit."
